[Scrisul zilnic] Andra Bădicioiu Matei (IQads): Scrisul subțiază învelișurile externe ale celor care îl antrenează
O tot spunem pe aici: scrisul zilnic este un exercițiu util.
Așa că începem pe blogul de față o secțiune dedicată scrisului. Nu, taie asta. O secțiune dedicată oamenilor care scriu zilnic. Aici vom sta de vorbă cu cei care îndeplinesc două criterii mari și late: 1. își câștigă existența din scris. 2. ne place nouă de ei.
Începem cu Andra, o tipă care îndeplinește cu brio ambele criterii: pe primul, de la începutul anilor 2000, iar pe-al doilea, de prin 2015, când a apărut în mansarda IQads cu niște prăjituri.
Cum a început să scrie? Prin liceu. Apoi, alături de colegii ei din anul 2 de la Facultatea de Jurnalism din Cluj, Andra a fondat revista Carusel. Apoi, în 2004, a făcut un stagiu de vară la Academia Cațavencu, a continuat la Cotidianul, Realitatea.Net, la TVR și Romania TV.
Între toate, două constante: scrisul și IQads.
Dap, scrisul zilnic este un exercițiu util
Începuturile
Am început să scriu în liceu. Mă antrenam la olimpiadele de română, unde făceam tot felul de contorsiuni bizare la probe impuse. În paralel, pentru mine, scriam proză scurtă, jurnal, gânduri de toate felurile. Atunci, chiar la început, scrisul s-a împărțit în două și tot așa a rămas: pentru mine și pentru ceilalți. Varianta intimă, vulnerabilă, și varianta oficială, prezentabilă. Scrisul ca definire ultimă și scrisul ca job.
Cele două se intersectează cu multe ocazii, ba chiar merg pe același drum o perioadă. Dar sunt două dimensiuni diferite.
Textul ăsta, de exemplu, este o parte din zona comună. De asta a și durat atât de mult timp să îl scriu. Scriu greu despre mine. Și după ce reușesc să scriu, îmi vine să tai tot. Apucături de editor, pe principiul relevanței. Cu toate acestea, iată, încerc să duc la capăt acest text mult amânat, să dau la o parte presiunea eficienței și să încerc să păstrez povestea.
Până la urmă, asta e scrisul. Echilibrul labil între relevanță și frumusețea gratuității.
Să ne întoarcem la presă. Începutul a fost Carusel – o revistă pe care am făcut-o eu și colegii mei de anul 2 de la Facultatea de Jurnalism din Cluj. Făceam ședințe de redacție, ne certam pe subiecte, îl paginam, îl tipărem și îl distribuiam singuri. Nu era un proiect de școală sau ceva de genul ăsta, ci mai mult un joc al minții și un experiment social. Ne pregăteam să devenim adulți, exersam responsabilitatea și lucrurile mari.
Nu mai țin minte exact câte numere am scos sau ce articole am scris. A rămas însă foarte vie atmosfera și legătura care s-a format între noi. Eram un grup de vreo 10 oameni, veneam din zone diferite, ca afinități personale și viziuni asupra lumii. Și, da, ca într-un scenariu de film american, am devenit prieteni.
Iar povestea asta s-a repetat apoi, în variante subtil diferite, în toate redacțiile prin care am trecut. Cu aproape toți oamenii cu care am lucrat am păstrat o legătură sensibilă, chiar dacă se aflau în universuri diferite. Scrisul subțiază învelișurile externe ale celor care îl antrenează în fiecare zi și atunci, la intersecția aia de grație, apar cele mai improbabile prietenii.
Joburile
Oficial, primul job a fost la Ziarul Financiar, când a fost lansată ediția de Transilvania. Eram în ultimul an de facultate și fost un început bun care să lege practica de teorie. Acolo scriam despre cifre de afaceri și număr de angajați, investiții, profit, business. Dincolo de articolele destul de seci, gândite pentru publicul Ziarului Financiar, mi-am internalizat multe reguli pe care le urmez și azi, fără măcar să mă mai gândesc la ele.
Să fiu cât mai exactă în formulare. Să nu mă las furată de poezia frazei. Curgerea stilistică să nu obtureze claritatea.
Să nu generalizez.
Să nu las să se insinueze niciodată duhul colectiv al lui se spune sau se știe.
Să nu îngraș textul cu burți inutile: dacă tai o propoziție și textul continuă să aibă sens, înseamnă că nu era necesară.
În 2004, am ajuns în București. Am făcut un stagiu de vară la Academia Cațavencu, apoi am continuat la Cotidianul, pe care Cațavencii tocmai îl relansau. Am scris la Features/ Sinteze, un departament greu de definit, unde se retrăgea viața care nu încăpea în categoriile obișnuite ale ziarelor de atunci – Politic, Social, Economic, Cultură.
Am scris acolo despre mormoni, statuile urâte din România, drepturile minorităților, încălzirea globală, animalele homosexuale, bibliotecile locale, despre structura fulgilor de zăpadă, publicitate, vedete, specii pe cale de dispariție și multe alte subiecte mici și diverse.
A fost cea mai frumoasă perioadă din presă.
În fine, în 2009, când Cotidianul se prăbușea în el însuși, am trecut în online. La Realitatea.Net, vreo trei ani, apoi am am încercat să lansăm site-ul de știri al TVR, apoi la Romania TV, și, în paralel cu toate astea, din când în când, la IQads.
Hop și online-ul
În online, lucrurile s-au precipitat. Dacă la Cotidianul ne permiteam să stăm o oră, mai mulți oameni, ca să dăm un titlu bun, sau un articol trecea pe la mai mulți editori până la forma lui finală, la site-urile de știri aveai câteva minute să postezi un material.
Scrisul a trecut prin mai multe forme de degradare. La primele semne ale crizei din 2008, au dispărut departamentele de corectură. Apoi, timpul editorilor și al redactorilor. S-a trecut la un flux aproape suprarealist: valuri de informație aruncată în online, fără filtru sau atenție, fără procesul de conștientizare: E importantă informația asta? Care e interesul publicului?
Treptat, au căzut și celelalte filtre: E verificată informația asta? Ce surse are această informație? E adevărată informația asta?
Ca să mai salvez aparențele faptului că sunt un dinozaur nostalgic, încerc să caut o parte bună a toate acestea sau măcar o lumină suficient de vagă în care să poți vedea poezia peisajului.
În piure-ul acesta cu știri și spaime și exagerări și păreri și informații surprinzătoare, există, bineînțeles, site-uri de știri – în special cele independente, dar nu numai – unde se păstrează rigorile de bază ale jurnalismului. Unde, dincolo de informații adevărate și verificate, oamenii decodează realitatea cu bună credință. Și cred că mereu vor exista astfel de instituții de presă.
IQads, adică prezentul
Colaborez cu IQads din 2004. Deci se fac 16 ani, uau. Nu a fost o colaborare continuă. În 2013, după ce am născut și am hotărât că o să stau acasă cu copilul o perioadă nedeterminată, am început să colaborez iar cu IQads. Colaborarea a evoluat, s-a transformat și a devenit o chestie foarte mișto. De fapt, ceea ce mi-a plăcut la IQads mereu a fost un mare spațiu de joacă și experiment.
Dincolo de specificul platformei – o platformă pentru industriile creative, am scris la IQads despre toate și orice: de la poezie și arta performativă la cei care fac costumele în teatru și film, de la arhitecți și designeri, la antreprenori și conmunicarea online la ONG-uri, de la scenaristi, la scriitori si filosofi. Si tot asa. Încercăm să vorbim cu oameni cât mai diferiți despre subiectele care ne influențează: proteste, eșec, ură, viitor, sănătate mintală, frumos, supraviețuire.
E un loc încăpător aici și mă simt acasă 🙂 Scriem și despre util și despre gratuit, și despre eficiență și despre literatură, și despre lucrurile bune care se întâmplă acum în România și despre cele urâte, mirositoare, pe care preferăm să le ambalăm în uitare.
Scriem, bineînțeles, despre publicitate, comunicare, social media, marketing. Pentru că imaginea lucrurilor e mai importantă ca lucrurile în sine. Și pentru că publicitatea e una dintre marile puteri care influențează societatea. Așa că întrebăm des oamenii industriei ce cred și ce viziuni au, cum văd responsabilitatea vizavi de societatea din care fac parte, cum evoluează perspectiva lor asupra drepturilor omului. Ca să nu fim surprinși apoi 🙂
Uite cateva serii care mi-au placut mult:
Dupa 10 ani – despre cum s-au schimbat lucrurile in publicitatea romaneasca
In numele publicului – despre masura responsabilitatii creativilor in educarea publicului pe care il reneaga.
Una recentă, la care lucrez acum, e Noul viitor, unde întreb filosofi, sociologi, antropologi, oameni din ong-uri și artiști cum arată noul normal.
Stilul e relaxat la IQads, îți permiți glume și joacă, faci cu ochiul cititorilor, poți fi subiectiv. Poți să fii și serios sau dramatic, când simți, când e cazul. Păstrăm această onestitate cu momentul zilei și al subiectului. Dar, oricât de libere ar părea granițele, la nivel stilistic, regulile sunt destul de ferme. Cea mai importantă e asta: Să scrii cu bună credință. A doua: Să nu ne luăm, totuși, prea în serios.
Scrisul zilnic este un exercițiu util, așa-i?
Scrisul zilnic. E ușor să te blazezi, să intri în rutină, să ți se pară că ești un hamster care mănâncă cuvinte, când scrii zilnic. Uneori ți se pare că devine liniară situația. Privești frazele egale, oftezi, mergi înainte, litere care formează cuvinte și tot așa.
Dar nu e chiar așa. Scrisul, chiar și când e job, trebuie hrănit cu sensibilitate. Există shortcut-uri, bineînțeles, mai ales după 20 de ani de făcut asta zilnic. Există rețete cu care să ieși dintr-o zi proastă sau lipsă de inspirație. În orice moment al tău, oricât de prost ar fi – te doare capul, ești nervos, urăști lumea și societatea, e gălăgie în jur, copilul aruncă cu pisica în laptop, în fine, oricare ar fi situația, ar trebui să poți să scrii un text corect, curat și care să atragă atenția asupra informației.
Dar scrisul e mai mult decât atât, pentru mine. Nu te poți baza doar pe mecanisme care să sune bine, pentru că ceva va începe să scârțâie și apoi mașinăria se va bloca în mijlocul drumului.
Scrisul zilnic constituie o eroziune continuă, dar și un exercițiu de finețe care te face mai bun. Ajungi inevitabil la dimineți în care ți se pare că toate frazele sună la fel și nu poți lega două cuvinte care să aibă sens. Dar respiri adânc și împingi bolovanul 🙂
Când mi se întâmplă, fac puțină liniște în cap și mă întreb: ce voiam eu să spun aici de fapt? Pare un exercițiu idiot, dar e de mare efect. Pentru că, de prea multe ori, în mijlocul informațiilor, uităm ce vrem să scriem. Ne lăsăm purtați de curent. Așa se întâmplă și cu anumite expresii luate de-a gata, apucături din comunicate, mailuri, postări social media.
Așa că am înviorări din astea forțate, periodic. Mă trezesc în fața unei fraze banale pe care am scris-o, în fața vreunui clișeu trist sau a unei expresii prefabricate și șterg. Îmi dau seama că se poate mai bine. Nu contează subiectul. Poate să fie o știre scurtă și fără însemnătate, un interviu sau un newsletter. Poate să fie un text pe care nici nu îl semnez, ceva utilitar administrativ. Pentru mine, toate cuvintele au importanță.
Și între toate, content marketing
Cuvintele sunt importante pentru mine, așa că sunt atentă și precaută când le folosesc, chiar și în vorbirea obișnuită. Cred că te definesc mai mult decât o fac hainele și poate chiar și faptele. Nu prea spun lucruri pe care să le regret. Prefer să tac mult.
Fac parte din oamenii ăia care chiar cred că cuvintele fac realitatea. Și când ne plângem de realitățile sufocante din jur, ne putem gândi și la asta.
Sunt multe cuvinte zilele acestea. Zboară înnebunitor peste noi. Mai ales când vine vorba de branduri și companii. Cuvinte mari, mari de tot, care nu mai înseamnă nimic. Copywriting, cuvinte înghesuite unele peste altele, înfășate în promisiuni cu sclipici, abuzate pe nedrept, cuvinte scoase de la fabrica cu randament.
Și apoi, fraze, expresii, pasaje întregi încep să semene unele cu altele și suntem mirați când nu ne mai înțelegem unii cu alții. Scrisul ăsta mult și inutil îmi evocă o turmă absurdă cu rinoceri confuzi care aleargă înainte, spre nicăieri, tăvălind totul în calea lor.
